RomaniaCumTeDorim.MyForum.ro

florin · Administrator Data inscrierii: 05/Sep/2007 Mesaje: 114

www.HaiRapid.go.ro

www.AfaceriBune.go.ro

www.AfaceriBune.home.ro

www.Desktop.go.ro

www.CasaBucuresti.go.ro

www.CasaBucuresti.home.ro

www.RomaniaCumTeDorim.home.ro

www.DaciaCeaMare.go.ro

www.Emagazin.go.ro

www.RomaniaCumTeDorim.go.ro

www.rockthehouse.go.ro

BIOGRAFIA LUI CEAUSESCU (I)
Începem în acest numar prezentarea si, într-o oarecare masura, comentarea unei carti aparuta de curînd la LinksVerlag, în Germania. Autorul, Thomas Kunze, se afla acum în Constanta. Cartea sa, nu ma îndoiesc, va stîrni destule polemici atunci cînd va fi tradusa la noi, lucru pe care îl doresc cît mai grabnic. Excelent documentata, aceasta “istorie” deloc romantata reconstituie traseul biografic si politic al omului care a marcat, poate, cel mai mult istoria noastra în acest secol ce sta sa se sfîrseasca. De surîsul sau “parintesc”, sticlind în fotografii înramate, ne mai amintim ca de-un cosmar. O practica elementara ne învata, însa, ca pentru a exorciza cosmarul el trebuie mai intii de toate descifrat.
Exact aceasta este intentia celor ce urmeaza. Se întelege ca nu am inclus în aceasta prezentare lucruri deja vestite de cititor. Însa, daca cele “necunoscute” îi vor scoate din somn întrebari, intentia mea si, fireste, a autorului se vor fi împlinit.

ROMÂNIA (MARE): JOCURI POLITICE SI CRIZE

“La conferinta de pace de la Paris debutantul ministru român Bratianu reclama vehement respectarea angajamentelor luate de Antanta în 1916. Merse chiar si mai departe: în vara lui 1919 armata româna înainta ostentativ pîna la Budapesta, pentru a se retrage imediat la cererea Frantei, Marii Britanii si Statelor Unite. Prin tratatele de pace de la St. Germain, Neuilly si Trianon micul stat român obtinu, în fine, ce îsi dorise. Transilvania, Banatul (amîndoua aflate în partea ungara a monarhiei chezaro-craiesti), Bucovina (provincie a coroanei austriece) si Dobrogea de Sud (Bulgaria) revenira tarii care, în primul razboi mondial, nu-si trecuse în cont nici un succes militar propriu. Cresterea sa teritoriala se datora, astfel, efectelor directe ale razboiului si nu fortei proprii.
Anul de nastere al lui Nicolae Ceausescu era, în aceste conditii, chiar anul în care a luat fiinta “România Mare”. Înca înainte de tratatele de pace de la Paris, “Marea Adunare Nationala” a celor 1228 delegati români de cetatenie maghiara din Transilvania hotarî, la 1 decembrie 1918, unirea cu regatul român. De atunci, România este o tara cu conflicte între nationalitati. Din rîndurile celei mai asuprite minoritati, cea maghiara, izbucni în 1989 si scînteia care i-a fost, pîna la urma, fatala “Stejarului din Scornicesti” - cum i se spunea lui Ceausescu din anii ’70.”
Fara pretentii exhaustive, sa remarcam aici, în inițialul rînd, anumite “omisiuni” greu de explicat. Cadrilaterul, de exemplu, este dobîndit de România în urma razboaielor balcanice, deci, s-ar putea spune, prin forte proprii. Apoi, unirea Basarabiei din 1918 (omisa în text), în detrimentul unui stat “învingator” în razboi (Rusia), si nu al unuia “învins” (Austro-Ungaria), nu este totusi un “efect direct” al conflictului. Asocierea anului nasterii dictatorului cu cel în care a luat fiinta România Mare este, fireste, fortata. De fapt, conform premiselor textului, “România Mare” s-ar fi nascut nu în 1918, ci odata cu semnarea tratatelor de pace de la Paris! Contradictorie ar fi, ceva mai încolo, si condamnarea desfiintarii unei entitati administrative staliniste (asa-zisa “Regiune Autonoma Mures”), datorata probabil simpatiei autorului fata de minoritatea maghiara, vizibila înca din acest fragment. În mare însa, acest background istoric, cu nuante de numeroase ori fine, este cu totul remarcabil prin efectul de “înstrainare” obiect cititorului român. Cine a învatat despre Marasti, Marasesti si Oituz (dar mai putin despre cei doi ani de ocupatie germana a Bucurestilor), cu greu poate admite ca astea n-au fost “succese militare” ale românilor. Sa trecem însa la jocurile politice si evolutia economica din perioada interbelica.
“Nici în sectorul industrial lucrurile nu stateau foarte bine. Ion I. C. Bratianu, la guvernare între 1922-1926 împreuna cu partidul sau national-liberal, îi accentua în mod special caracterul national. «Prin noi însine» era formula sa politica. Românii vroiau sa industrializeze tara fara ajutor din afara si fara capital strain. Ce-i drept, participarea productiei industriale la economia nationala s-a dublat între 1924-1936, dar prestigiosul sector agricol suporta înca taxe mari de export. Astfel, industria s-a înaltat pe nisip, 85% din populatie neavînd aproximativ nici o tărie de cumparare. La acestea se adauga faptul ca telul programelor de reforma si industrializare duse de cele 36 (!) de guverne la putere în România între 1918-1940 s-a pierdut cu totul în harababura schimbarilor de guvern sau alegerilor. Mult mai important era, pentru politicienii partidelor aflate la guvernare, sa-si umple propriile buzunare. Fireste ca românii, avînd în fata acest model, n-au fost în vreun fel motivati sa îsi schimbe ritmul de munca. Nici macar mostenitorul coroanei, Carol al II-lea, n-a avut chef sa se amestece în treburile politice. El renunta deocamdata la tron (în 1925) si pleca la Paris cu amanta sa Elena Lupescu”.
Aceasta analiza atent-ironica, combinata cu teoriile lui Constantin Radulescu-Motru, dupa care românul “munceste ca si cum s-ar juca”, profitul venindu-i din dibacia cu care ocoleste fiscalitatea de stat, reda nuantat si, straniu pentru cititorul român, foarte detasat cauzele “esecului” sistemului democratic interbelic. Actualitatea acestor consideratii este indiscutabila, lucru care ar trebui sa ne faca atenti. Nu tot atît de fericita este, însa, aducerea în discutie a lui Carol al II-lea, stiute fiind consecintele nefaste pe care le-a avut implicarea sa în politica dupa revenirea la tron. Ce s-ar fi întîmplat daca ar fi intrat în scena, el si camarila sa, înca din 1925? Oricum, recursul la un model autoritar indica o contradictie în demersul textului. Practic, o aceeasi solutie autoritara (mai mult, totalitara), ca raspuns la insuficientele sistemului democratic, a fost “experimentata” atît de membrii “Tinerei Generatii” (Eliade, Cioran, Noica etc.), cît si de rarii comunisti români, de aceasta data sub influenta directa a Moscovei. Consecintele acestor “experimente” au fost, în plan imediat, atît razboiul dezastruos, cît si anii care au urmat, cu efecte devastatoare, dupa cum vom vedea. Înainte de nationalizare/colectivizare, livrarile catre Uniunea Sovietica, societatile mixte sovieto-române, întretinerea Armatei Rosii si multe altele au costat statul român circa 2 miliarde de dolari, la cursul vremii. Foametea izbucnita, în aceste conditii, ar necesită comparata cu cea din Ucraina Sovietica a anilor ’30:
“Regiunea Moldovei a fost cea mai grav atinsa de declinul economic. Populatia din partea de nord-est a României a fost lovita de o foamete de neînchipuit. Între decembrie 1946 si august 1947 au murit de foame circa 150000 de oameni, ceea ce înseamna 12000 pe luna. Numai în luna februarie 1947 au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism. Nevoia era atît de mare, încît Crucea Rosie Americana a trebuit sa parasuteze ajutoare.”

ILEGALISTUL “FRUMOS CA UN COPIL”. LEGIONARI SI STALINISTI

Iata asadar fundalul social-politic în apele caruia se misca viitorul dictator, cel descris mai tîrziu de istoricul Petre Constantinescu-Iasi, extaziat de cunoscuta imagine la 16 ani, drept “frumos ca un copil”. Ucenic de cizmar la 11 ani, potrivit unor zvonuri chiar hot de buzunare, împartind apoi, contra plata, manifeste comuniste, închis pentru scurte perioade ori cu domiciliu fortat, Ceausescu ajunge în cele din urma la Doftana:
“Dintre toti cunoscutii din închisoare cel care i-a marcat cel mai mult viata si traseul politic a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej. «De ce?», s-au întrebat multi dupa aceea. Chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej a exprimat serioase îndoieli, de fata cu martori, în privinta capacitatilor intelectuale ale fiului sau politic adoptiv. O explicatie indirecta a acestui fapt a dat-o economistul politic comunist de mai tîrziu, Alexandru Bîrladeanu, atestînd, dupa convorbiri cu fostii detinuti la Doftana, zvonul ca între Gheorghe Gheorghiu-Dej si tînarul de abia 18 ani Ceausescu ar fi existat raporturi homosexuale. Despre acest lucru a pomenit la televiziune, dupa 1989, si scriitorul român Titus Popovici. O relatie homosexuala între Ceausescu si Gheorghe Gheorghiu-Dej, ivita în conditiile detentiei, ar lamuri multe cu privire la evolutia ulterioara a lui Ceausescu. Marturia lui Chivu Stoica, adecvat caruia, în ciuda incapacitatii sale dovedite, Ceausescu a escaladat cu usurinta treptele spre cele mai înalte functii în stat, ar întari aceasta ipoteza”. Nici despre consoarta dictatorului, mai în vîrsta cu cîtiva ani si “întinerita’ cu ocazia casatoriei, nu aflam vesti mai bune: “Banuielilor insistente ca ar fi fost prostituata li se dadea crezare, mai tîrziu, nu numai în satul natal Petresti, ci si în toata România. Nu este exclus ca în Bucurestii anilor ’30, «Parisul Estului», sa fi confecționat în bransa, însa dovezi temeinice n-au fost înca descoperite.”
Fireste ca întocmai lucruri trebuie privite cu prudenta, si autorul nu uita sa specifice faptul ca sînt neatestate de documente. În cazul Elenei însa, o anume aura de mahala n-o paraseste nici în anii ’50, cînd vocifereaza înjuratori din tribuna oficiala a stadionului CCA (Steaua) la adresa sotiei rivalului politic al lui Ceausescu, Alexandru Draghici. Pîna la acea data, însa, stalinistul “frumos ca un copil” trecuse prin multe. Un episod deosebit îl reprezinta sederea la Tomis, evocata cu vadita simpatie de autor:
“Lunile în Constanta trebuie sa fi fost pentru Ceausescu, în ciuda unui post lipsit de raspundere, o experienta placuta. Locuia, impreuna cu sotia sa Elena, pe strada Sarmizegetusa, chiar în centrul orasului, alaturi de biserica germana. Orasul port la Marea Neagra era la acea vreme unul dintre cele mai frumoase din România (…) Ceausescu admira în 1946 hotelurile luxoase, promenada portului, amplasamentul darnic al Pietei Ovidiu si luxosul cazino Jugendstil. Chiar daca mult din stralucirea sfîrsitului de secol palise, Constanta îsi pastrase vechiul sarm”.
1946 este si anul campaniei electorale, în care Ceausescu s-a facut remarcat, dupa alte zvonuri, prin asasinarea unui director de banca în Slatina. Tot el va deschide focul în 1949 împotriva taranilor furiosi din Vrancea, fiind necesara apoi interventia armatei. Aceasta atitudine violenta este, de altfel, caracteristica epocii, teroarea si asasinatul fiind utilizate intensiv, de multe ori înlauntrul partidului. De exemplu, asa-zisele “epurari” au debutat prim uciderea bestiala a fostului secretar general al PCR, Stefan Foris. În plus, folosirea “Garzilor Patriotice” ca forta paramilitara aminteste, izbitor chiar, de vremea terorii legionare. În 1989, Ceausescu a încercat sa le trimita împotriva manifestantilor din Timisoara, iar în 1990-91 minerii le-au luat locul. Asemanarea dintre comunistii stalinisti si legionari, dintre care multi au intrat în PCR, corespunzător unor surse chiar la îndemnul lui Horia Sima, nu este deci deloc întîmplatoare:
“Cu asemenea actiuni de epurare comunistii români copiau exact cele întreprinse de miscarea legionara profascista sub conducerea lui Horia Sima, dupa dobîndirea puterii în 1940. Parea ca în rîndurile PCR se putea simti chiar o afinitate fata de legionari. În cele din urma, din 1945 încoace, are loc o «integrare aproape totala» a membrilor miscarii legionare în partidul comunist. Se manifesta aici o contradictie adînca între declaratiile publice si mijloacele politice. Nicolae Ceausescu însusi, al carui tata Andruta fusese legionar, predica lupta împotriva «clicii fasciste». În realitate partidul comunist tinea usile larg deschise exact pentru acest tip de oameni si îi recruta aproape în totalitate. Toate campaniile antifasciste au fost folosite, în fapt, doar ca prilejuri pentru eliminarea adversarilor nedoriti. Era cu totul indiferent ce culoare politica aveau ființele în cauza. În PCR exista o singura teama în privinta intrarii legionarilor, anume aceea ca noii tovarasi vor fi mai capabili decît proprii membri”.

“NOUL CURS” SI NASTEREA NATIONAL-COMUNISMULUI

La moartea lui Stalin, Ceausescu era de cîtava vreme general-locotenent, apoi general-maior (fara sa fi facut vreodata armata), vizibil încîntat de uniforma sa si, în plus, sef al sectiei politice a ministerului. Ascensiunea sa continua: în 1954 devine secretar al Comitetului Central, iar din 1955 penis în Biroul Politic, fiind astfel, în mod real, la numai 37 de ani, unul dintre cei mai puternici oameni în stat. O fotografie din 1952 îl arata, zîmbind absent, alaturi de “cei trei mari” - Dej, Gh. Apostol, Chivu Stoica - în timpul unei vizite la Moscova. Mai tîrziu, activitatea din aceasta perioada a fost intentionat trecuta sub tacere. Linia sa stalinista, fidela politicii lui Dej, nu cadra în nici un fel cu aura nationalista. Nu se cunoaste, de exemplu, rolul jucat de el în ultimele mari epurari, carora le-au cazut “victima” (un fel de-a spune, în cazul grupului Pauker-Luca) aproape 200000 de membri de partid. Alte lucruri, însa, se mai cunosc:
“Revolta populara din Ungaria dadu conducerii din România ocazia de a-si dovedi înca o data loialitatea fata de Moscova. Masina sa de propaganda functiona la turatie maxima. Ungurii au fost taxati drept “contrarevolutionari” si “reactionari fascisti”. În afara de asta, România dărui Uniunii Sovietice sprijin logistic în zdrobirea revolutiei din tara vecina. Conform afirmatiilor lui Ion Mihai Pacepa, Ceausescu, în primul rînd, ceru vehement o interventie ruseasca în Ungaria. S-ar fi ajuns la o întîlnire secreta între Hrusciov, Malenkov, Gheorghiu Dej, Bodnaras si Ceausescu. Ultimul ar fi relevat faptul ca România aprovizioneaza deja, în regiunea de granita, fortele de securitate ale vechiului regim Rakosi cu arme si informatii secrete. Declaratiile generalului de securitate de mai tîrziu, atunci înca la rang de capitan, pot fi catalogate drept credibile. Neîntârziat dupa izbucnirea tulburarilor în Ungaria fu constituit la Bucuresti un asa-numit “comandament general”, cu puteri considerabile de decizie. În el, pe lînga Emil Bodnaras si Nicolae Ceausescu, se mai aflau ministrul apararii Salajan si cel de interne Draghici. Acest comandament «avea dreptul… sa deschida focul daca s-ar fi dovedit necesar».”
Fireste, nu trebuie sa concedem neaparat ca aceasta “întîlnire secreta” anuntata de Pacepa ar fi existat. Însa “comandamentul general” trebuie sa fi jucat un rol important în reprimarea manifestatiilor studentesti din Cluj si Bucuresti. Linia politica adoptata de Gheorghiu-Dej, departe de a urma “noul curs” al liderului de la Kremlin, se vadeste în continuare de un stalinism feroce. Printre influentele certe al “noului curs” trebuie sa enumeram o atitudine economica mai relaxat-pragmatica, avînd ca rezultat vizibil, de exemplu, disparitia cartelelor alimentare. Combinata cu retragerea Armatei Rosii, aceasta “relaxare” asigură un oarecare credit regimului. Ceea ce nu-l împiedica pe Gheorghiu-Dej, la cinci ani de la moartea lui Stalin, sa declanseze o “noua colectivizare” în cel mai pur stil stalinist:
“Dupa 1953 tempo-ul colectivizarii încetinise simtitor. Abia în 1958 începu o noua actiune masiva de desproprietarire a taranilor. În numai 4 ani, rezultatul ei a fost proletarizarea taranimii. Daca în 1958 circa 44,7% din suprafata cultivata a României se gasea înca în proprietate privata, acest procent se micsorase în 1962, datorita gospodariilor colective (tovarasesti) si de stat, la 3,5%. În multe sate, taranii s-au împotrivit vehement acestei distrugeri a modului lor de existenta. În 1958 izbucnira noi tulburari în regiunile care, în intentia partidului comunist, urmau sa fie colectivizate. Fortele de securitate au procedat în toate aceste cazuri cu brutalitate. O actiune de pedeapsa împotriva taranilor razvratiti fu condusa în decembrie 1960 de Nicolae Ceausescu personal. Ca urmare a represiunii, în satul Vadu-Rosca din Vrancea au murit 8 oameni, iar un numar necunoscut de persoane au fost ranite. Gheorghiu-Dej declara în decembrie 1961 ca «în lupta contra chiaburimii au fost condamnati peste 80000 de tarani».”
Acest nou val de teroare atesta orientarea în continuare stalinista a lui Gheorghiu-Dej, si odata cu el a fidelului sau “tovaras” Ceausescu. Pentru linia “antirusa” , “nationalista” de mai tîrziu a lui Ceausescu, aceste lucruri se cereau însa trecute sub tacere. Bucurestiul n-a luat niciodata în serios “noul curs” al lui Hrusciov si nici “destalinizarea”, dovada fiind usurinta cu care a fost instituit “neo-stalinismul” lui Ceausescu, în anii ’70. Pentru comunistii români, problema se punea, de fapt, în termeni de supravietuire:
“Schimbarea de directie în politica româneasca a anilor ’60 reprezenta la origine un atasament fata de stalinism. A fost o ironie a sortii ca tocmai în Uniunea Sovietica, locul de nastere al stalinismului, o data cu Nikita Hrusciov un lider sa reuseasca sa miste bazele sistemului socialist, criticînd cultul personalitatii si teroarea stalinista. Convinsului stalinist care era Gheorghiu-Dej nu-i ramîneau decît doua cai deschise, în caz de nereusita ambele ducînd la caderea sa. Daca s-ar fi opus în mod deschis noului curs promovat de seful de la Kremlin, acesta nu l-ar mai fi tolerat ca sef al comunistilor români. Pe de alta parte, Dej îsi dadea seama ca înrolarea sa în noul curs hrusciovian al destalinizarii ar fi însemnat sa-si sape singur mormîntul. Caci împotriva cui în afara de el însusi s-ar fi putut îndrepta o campanie antistalinista, antiteroare si contra cultului personalitatii?
Confruntat cu aceste doua riscuri, încercatul tactician si om al puterii care era Gheorghiu-Dej hotarî sa aleaga mai degraba întâia cale, devenind astfel initiatorul unei pretinse politici anti-ruse”.
Gheorghiu-Dej avea sa moara în 1965. Nicolae Ceausescu va culege roadele politicii sale, reusind sa capteze de la bun început un imens capital de popularitate. Asta si din cauza vîrstei sale: la 47 de ani era cel mai tînar sef de stat din Europa.